Ziua Eroilor cu depunere de coroane. Povestea lui Horațiu Deacu, învățătorul din Gherla pierit în război – VIDEO

Joi a fost zi de sărbătoare creștină – praznicul Înălțării Domnului, zi în care se comemorează eroii căzuți la datorie pentru neam și țară.  Manifestări cu depuneri de coroane au avut loc la Gherla și în împrejurimi, la Băița, Fizeșu Gherlii, Iclod, Dăbâca, Cătina, Bonțida ș.a.

foto: Facebook

La Gherla a avut loc un ceremonial în format restrâns, din cauza retricțiilor impuse de pandemie, în muzică de fanfară, la monumentul din părculețul central. Un sobor de preoți a săvârșit un Te Deum în memoria celor jertfiți pentru neam, iar primarul Ovidiu Drăgan a adus un omagiu celor care și-au făcut datoria de onoare pentru țară.

Au fost depuse coroane din partea Primăriei și Consiliului Local Gherla, Protopopiatul Ortodox, Protopopiatul Greco-Catolic, Asociația Veteranilor de Război, Poliția Municipiului Gherla, Spitalul Municipal, Liceul Petru Maior, Liceul Ana Ipatescu, Liceul Kemeny Zsigmond, Liceul Tehnologic, Școala Gimnazială Nr. 1, Clubul Copiilor, Asociația Cadrelor Militare În Rezervă și Retragere, PNL, PSD, USR, UDMR, Compania de Apă Someș, Gara CFR Gherla, ADP Gherla, Compania de Apă.

Elevii de la Școala Gimnazială Nr. 1 au organizat un moment în memoria eroilor, într-un scurt program, sub îndrumarea învățătorului Ioan Rus.

Povestea unui erou

Gherla a avut eroii săi pe front. Tineri duși la luptă cu inamicul, unii dintre ei pieriți pe meleaguri străine. Un astfel de exemplu este cel al învătătorului Horațiu Deacu. Ziarele din vremurile trecute au scris despre jertfa sa.

***

Anul 1914, începuse primul război mondial. De la Gherla sunt mobilizați pe front bărbații apți de luptă, iar între ei, învățătorul Horațiu Deac, copil de preot, născut la Săcălaia, singur la părinți. S-a înrolat în august 1914, în armata austro-ungară (la vremea aceea, Transilvania era încorporată în Austro-Ungaria). A făcut însemnări zilnice de pe front. Notițele sale încep cu ziua de 12 august 1914, ziua de plecare pe câmpul de luptă şi se termină pe 21 octombrie 1914, zi în care a fost ucis de un glonte duşman, pe frontul din Galiţia. Notiţele pe care le-a lăsat au fost salvate de camarazii de arme, iar după 15 ani de la moartea sa, editura Augustin Deacu din Gherla a publicat în memoria sa cartea numită „Ziarul unui erou”, cu însemnările de pe front.

***

S-a stins un erou: Horaţiu Deac!

Sunt multe movile proaspete în Galiţia, despre care ar trebui făcut pomelnic. Movile noi săpate de curând, însemnate cu o cruce din două lemne dur cioplite. În ele dorm somnul de veci eroi ce au murit apărând acest pământ străin. Dorm acum în ţărâna rece, umedă de sângele lor vărsat în pâraie, şi glia le apasă greu pieptul oprit în palpitare.

Ca preot i-au avut pe cei ce i-au astupat, şi în loc de dangăt jalnic de clopot le-a bubuit la cap tunul, şi puştile i-au însoţit cu ropotul lor… Sunt mormintele eroilor fără nume — şi mâine, firea, torcându-şi firul, va acoperi cu pajişte dâlmele roşietice, vântul va sufla domol peste ele, iar copiii nevinovaţi vor sări bucuroşi aceste movile, păzindu-şi turma mică. Sub ele vor dormi mereu feciorii îndureratelor mame, şi părinţii copiilor orfani, fără să ştie… Şi
cum îi doresc acasă!! Şi câţi vor plânge în urma lor!?

Între aceste movile este una izolată, la margine de pădure, lângă care mă opresc îndurerat…. În ea doarme El….! O cruce albă, cioplită mai cu grijă de tovarăşi, înfiptă în dâlma proaspătă, înseamnă locul odihnei sale de veci. La cap îi murmură un pârâu, ce-şi prăvale zglobiu apele cristaline la vale. Deasupra cetina de brad îşi toarce cântecul domol, — iar El doarme….

Şi va dormi mereu, El cel plin de viată, cel vecinie neastâmpărat…. Pe fața lui bună, am aşternut ţărână şi cetină, ochii săi vioi s-au închis şi pieptul său palpitant, ce ascundea o inimă atât de nobilă, un suflet atât de ales, şi-a curmat bătaia.

Un destin nemilos i-a curmat cărarea. Înainte de a-şi da viaţa sa roadele, înainte de a-şi fi arătat calităţile sale sufleteşti în întreaga splendoarea lor. Era un suflet blând şi visător. Un idealist incorigibil, şi zelos muncitor, iubea arta pentru artă, pentru farmecele ei, pentru plăcutele emoţiuni sufleteşti. O mulţime de tablouri preţuite de pricepători sunt mărturiile talentului său viguros. Viaţa maşteră, dar mai vârtos oamenii răi, l-au făcut să sufere mult pentru imboldurile sufletului său, pentru cultul ce-l avea faţa de pictură, dar mai ales pentru numele său. Respins de mai multe ori de la şcoala de Bellearte, el se pune pe muncă. Încearcă cu Dreptul, dar nu simte nici o atragere către speculaţiile cu care se şurubeşte dreptul, şi la anul trece la Filosofie, ştiinţă mai caldă, mai potrivită înclinatiunilor sale.

Terminând, este ales profesor la preparandia din Gherla, de unde, înrolat ca voluntar în armată, trebuie să-şi părăsească elevii care l-au îndrăgit atât de mult. Plecat cu cele dintâi trupe spre câmpul de război, se distinge curând prin calităţile sale militare, prin curajul său bărbătesc, dar maj ales firea sa veselă spontană şi inima sa de aur îi câştigă simpatiile camarazilor şi superiorilor.

Nici în aceste zile grele nu-şi uită de artă, ci în cele mai dificile poziţii, ochiul lui caută linia expresivă, scrutează mereu după culoarea potrivită, şi pe când alţii dau odihnei oasele trudite, el cu carnetul pe genunchi prinde scene, tablouri, fredonând încetinel.

Nu o dată a trebuit să pună de-o parte creionul, să înfaşte puşca pentru a-şi apăra punctul, de unde blând privea natura, tomnatică şi tristă, despuiată de frumuseţele sale, şi zbiciuită de orgia ridicată de oameni.

Era un iubitor al firii, al frumuseţilor ei, şi mai era un tovarăş vesel, şăgalnic ce nu cunoştea teama şi morositatea. Un soldat brav. A murit ca erou în fruntea plutonului său.

In 21 octombrie 1914, o zi neguroasă şi mohorîtă, aruncaţi la asalt, se prăvălesc ca stâncile desprinse din creştetul munţilor spre duşmanul din vale. El chioteşte ca la veselie şi răpit de avântul său, e tot înainte, până ce glonţul fierbinte îi sfarmă pieptul…

Oprit brusc în goana sa năvalnică, el îi priveşte mereu pe voinicii săi, îi îndeamnă mereu, deşi nu-l pot vedea…. Pe  seară, când soarele palid colora ceriul fumuriu, îl află mort, dar cu fața aurită de un zâmbet…

A fost mare jale! Compania întreagă în jurul groapei proaspete plângea. Şi soarele ce se ivea clar și auriu de după munţi stropi cu un snop de raze cadavrul şi mormântul proaspăt cetină de aşternut, şi în vreme ce tunurile duşmane ne pofteau obișnuitul „Bună dimineaţa”, Horatiu Deac coborî în mormânt tot zâmbitor, iar în ochii noştri razele surprindeau roua prefăcându-se-n pârâu de lacrimi şi curgând cu belşug pe obrajii noştri smoliţi… Şi pe când murmuram înfiorat „Tatăl nostru” pentru odihna sa de veci, am simţit un gol în suflet, un gol rece ce-şi întindea mereu marginile… o pustietate dureroasă ce o lasă în urma sa tovarăşul, prietenul plecat…

Horațiu Deac,  decedat, voluntar plutonier în Regimentul  63 de infanterie, în crâncena luptă cu ruşii, pe 21 octombrie 1914, lângă munţii Carpați, în Galiţia, azi Ucraina, aproape de granița cu Polonia, în zona localității Starîi Sambir. Era în vârstă de abia 25 de ani.

Sunt multe movile proaspete în Galiţia, sub care dorm eroi fără nume, dar este una sus pe creştetul Jankowului la margine de pădure, şi pe lângă ea curge un pârâu şopotitor, însemnată cu cu o cruce mai mare, mai albă, şi mai frumos cioplită pe care stă scris:

Aici odihneşte în Domnul
Horaţiu Deac, român, voluntar plutonier
mort în 21 X 1914 ,

şi dedesubt mai stă scris de căpitanul său:

„A trăit şi murit ca erou”.

Despre această cruce, ce spune o jalnică poveste celor doi părinţi întristaţi şi a unei mirese nemângăiate, care şi-au pierdut pe unicul, nu pot povesti, căci glasul mi se îneacă, şi cerneala mi se preface în lacrimi.

28 XI 1914. A. S. Munteanu.

Ziarul Românul, 4 decembrie 1914

***

La mulți ani după deces, ziarul Tribuna de la Cluj l-a vizitat pe tatăl lui Horațiu, la Gherla și a dedicat un material acestui subiect.

***

În orăşelul Gherla, pe liniştita stradă Mihaiu-Viteazul, într’o casă modestă dar trainică, locueşte bătrânul preot, protopop onorar, David Deac. Singur, cu cei 76 ani şi săi, trăeşte în sbuciumul şi duioşia amintirilor unicului fiu pe care l-a avut şi l-a pierdut în răsboiul mondial din 1914-18. Cum intri în casă, dela prima privire te isbeşte aranjamentul camerelor astfel făcut încât totul îţi vorbeşte de unicul său fiu: Horaţiu. Pe pereţii încăperilor atârnă tablouri pictate în ulei care au rămas dela el. Pe fiecare masă apoi, ilustraţi, fotografii, obiecte şi scrisori, vorbesc iarăşi de tinereţea lui Horaţiu. Imagini zâmbitoare, scene câmpeneşti, studii, portrete, privelişti şi schiţe spun din toate colţurile că în această casă a trăit un îndrăgostit de frumos. Uitându-te bine, începi să înţelegi, sub privirea binevoitoare şi înlăcrimată a bătrânului părinte, tablourile ce ascund în taina exprimării lor, talentul şi sufletul care a dat atâta viaţă şi atâta poezie figurilor şi priveliştilor zugrăvite pe pânză. Peste tot e prezent Horaţiu. E atât de vie amintirea lui în această casă încât nu poţi trece prin încăperile ei, fără a te cuprinde fiorii unei deosebite admiraţii faţă de acest părinte care păstrează cu atâta sfinţenie şi cu atâta dragoste tot ceeace aduce aminte de fiul său plecat de acasă într-o zi de August, pentru a nu se mai întoarce niciodată. S-ar fi putut gândi vreodată bătrânul preot că aceea plecare din August 1914 va fi pentru vecie? La 21 Octomvrie 1914 a venit vestea morţii lui neaşteptate: în Galiţia. Durerea a fost nespusă. Peste câteva timp, în anul următor, din cauza chinului acestei veşti neaşteptate, a murit şi mama lui Horaţiu. De atunci bătrânul a rămas singur să le poarte în suflet amintirea.

Horaţiu Deac, a fost unul din promiţătoarele talente şi una din personalităţile de valoare ale generaţiei de tineri care au luat parte la războiul din 1914-18. Tânăr cu o cultură aleasă, înflăcărat de puterile unui ideal, era de o sensibilitate artistică rară. Toată viaţa lui, nota aceasta de sensibilitatea gingaşă, fină, i-a fost firul conducător al sufletului său. S-a născut la 27 ianuarie 1889 în comuna Săcălaia, jud. Someş, unde tatăl său era preot. A copilărit primii ani în Pâglişa. Şcoala primară şi clasele de gimnaziu le-a făcut în Gherla, iar clasele superioare de liceu le-a făcut la Blaj. De mic copil avea o deosebită dragoste şi aptitudine pentru desen şi pictură. În cursul gimnaziului şi liceului, simţul său spre frumos s-a dezvoltat mai mult şi talentul său spre vraja culorilor s-a evidenţiat tot mai stăruitor. Profesorul de desen de la Blaj, Flaviu Domşa, a remarcat de timpuriu aptitudinile acestui tânăr de la Gherla şi s-a ocupat mult de el, dându-i îndrumări şi ajutându-l.

Când a terminat liceul la Blaj, sfătuit de acest profesor, dar mai ales pentru a-şi satisface marea lui dorinţă intimă, a plecat la Buda-Pesta pentru a se înscrie la Academia de pictură. Spre marea lui desamăgire însă, nu a fost primit, deşi tabloul său de încercare a fost foarte bine reuşit. Cauza neprimirii lui a fost felul cum se scria numele său: Deacu, scris româneşte şi nu Deák, cum scriau Ungurii. Pe marginea acestei întâmplări, care pentru Horaţiu a fost o mare dezamăgire, dl. prof. Septimiu Popa a scris un frumos articol întitulat „Pentru un K“, publicat în „Ziarul unui erou“, carte ce a apărut în anul 1930, editată de părintele David Deac, revăzută şi aranjată pentru tipar de către A. Lupeanu- Melin, prieten a lui Horaţiu.

Horaţiu şi-a văzut rănit astfel marele şi înflăcăratul său vis. „Pictorul“, cum îl numeau colegii de liceu, a venit atunci la Cluj şi s-a înscris la drept. Studiile juridice însă nu-l atrăgeau. Marea lui durere şi taina adâncă a sufletului său era pictura. Camera lui din internatul „Petran“, unde a stat în acest timp la Cluj, şi-a împodobit toţi pereţii cu fel de fel de picturi, reprezentând scene şi vieţi pe care le purta în inima lui. Flacăra din sufletul său ardea reîncetat. Scene câmpeneşti din Pâcgişa, vederi, şi portrete, apar mereu din mâna sa neodihnită. Nu a putut uita niciodată satul copilăriei sale: Pâglişa unde, spune A. Lupeanu-Melin, „de mic i s-au legat de suflet poenile cu soare, colţurile de plaiuri, argintul pâraielor şi fumuriul tainic al apusurilor. Iubea norii înflăcăraţi de soare, depărtările violete şi umbrele de dealuri“. („Ziarul unui erou“, pag. 7).

După un an de drept, pleacă din nou la Buda-Pesta cu gândul de a intra la Academia de pictură. Nici de data aceasta însă nu e primit. Rănit din nou, se întoarce iarăşi la Cluj şi se înscrie la litere urmând: latina, româna şi istoria. Neastâmpărul său interior însă şi credinţă puternică ce o avea, că până la urmă tot va învinge, îl duce din nou în anul următor la Buda-Pesta ca să încerce pentru cea din urmă dată să fie primit la sus amintita academie. Nu reuşeşte însă nici de data aceasta să intre. Cu inima plină de durere, continuă apoi cursurile la Universitatea din Cluj, luându-şi apoi diploma de profesor la Buda-Pesta. După examenul de profesorat, e numit profesor de istorie şi latină la Gherla.

Om cu alese însuşiri sufleteşti, cunoscător adânc al realităţilor naţionale şi culturale ardelene, el însuşi scriitor, Horaţiu Deac ‘era mult stimat şi admirat. In toate manifestările naţionale şi culturale a Gherlei de atunci, a jucat un rol de frunte. Ceea ce îl făcea însă deosebit de atrăgător şi plăcut era temperamentul său vioi şi figura sa visătoare, poetică ce trăda o sensibilitate interioară nespus de gingaşă.

În anul 1913 face anul de voluntar la Rovereto şi Bistriţa. Evenimentele de la 1914 îl duc şi pe Horaţiu Deac în vâltoarea răsboiului. În ziua de 12 August 1914 a fost trimis cu regimentul său din Bistriţa spre Galiţia. Acolo pe front şi-a găsit moartea la 21 octombrie, fiind străpuns de un glonţ duşman în timpul unui atac puternic.

Moartea lui a produs o foarte tristă impresie. Vestea neaşteptată a căderii lui pe câmpul de onoare s-a răspândit ca un fulger în tot Ardealul unde era stimat şi iubit. Părinţii lui, zdrobiţi de durere, primeau scrisori mângăitoare de pretutindeni. Ziarele Românul, Gazeta Transilvaniei, Foaia Şcoalei, Cosânzeana, Unirea etc. scriu articole elogioase despre el, regretând moartea aceasta atât de timpurie şi neaşteptată a tânărului de frumoase posibilităţi. Murise la vârsta de 26 ani, în floarea tinereţii. Asupra părinţilor săi, această moarte a avut o influenţă nespus de dureroasă. Mama lui, preoteasa Ludovica, moare după câtva timp.

De la Horaţiu Deac au rămas numeroase articole scrise, conferinţe, scrisori, un interesant jurnal, în care a însemnat pas eu pas călătoria făcută de la Bistriţa la Lemberg şi pe front, apoi zi de zi întâmplările de pe front între 12 August şi 21 Octombrie, când a căzut răpus. Desigur însă că ceea ce a rămas mai preţios dela Horaţiu Deac sunt picturile numeroase care se găsesc astăzi în casa părintească din Gherla şi la unii prieteni buni ai lui. Unele din ele se găsesc la d-nii profesori Emil şi Iuliu Haţieganu şi la familia A. Lupeanu-Melin. Picturile acestea de o deosebită expresivitate, ce trădează fondul bogat al unui suflet chinuit de frumos, încă nu au fost valorificate cum ar fi trebuit. Nici nu au fost cercetate încă deajuns, deşi li s-a acordat o atenţie binevoitoare cu ocazia expoziţiei Astrei din toamna anului 1939, când au fost expuse unele din ele la Cluj. Între aceste picturi sunt unele foarte reuşite şi cedau un fond specific. Dacă trăia Horaţiu Deac, rămânea desigur un mare pictor pătruns de duhul specificului Câmpiei transilvane. Câmpia transilvană ar fi dat astfel un mare destăinuitor al tainelor sale prin vraja culorilor. În simfonia creaţiilor noastre naţionale intra o nouă originalitate, cu o contribuţie deosebit de interesantă. Amintim câteva din picturile sale: Mântuitorul, Biserica din Pâglişa, Casa parohială din Pâglişa, din clacă, Laia de ţigani’, De la otavă, Cosaşii, Spre sat, Ţiganca, Portret etc.

Însemnările de pe front au fost publicate în „Ziarul unui erou“, apărut în 1930. O deosebită putere de observaţie, o fină analiză şi înţelegre a împrejurărilor şi o limbă aleasă plină de imagini se desprind din citirea acestor însemnări. Din tot conţinutul ziarului şi din toate scrisorile trimise acasă se desprinde însă o tainică presimţire a morţii sale. În ultima scrisoare adresată părinţilor la 21 octombrie 1914, ziua morţii sale scrie: Fiţi liniştiţi că încă sunt bine, sănătos şi întreg. Vreo săptămână am avut timp frumos, acum însă a început iarăşi vremea ploioasă. Ce e nou? Epistolă puteţi să-mi scrieţi“.

În octombrie anul curent se împlinesc 26 ani de la moartea lui. Multe ar trebui scrise atunci despre Horaţiu Deac. Aici am ţinut numai să amintesc de viaţa şi sufletul ales al acestui fiu al Ardealului. Credem că se vor găsi cunoscători mai buni ai lui care îi vor dedica rândurile pe care le merită şi i se vor găsi cercetători ai operei rămase care îi vor arăta adevărata ei valoare artistică.

Nu putem încheia aceste sumare însemnări fără a arăta ceva din sensibilitatea sufletului său ales. Pentru a face cunoscute câteva din gândurile şi sentimentele sale, vom cita din ultima lui scrisoare pe care a adresat-o logodnicei sale, pe atunci în Râpa de Sus, câteva rânduri. Iată ce scria el în ziua de 10 August 1914, când a plecat pe front din Bistriţa: „Mergem pentru un ideal înalt, nepriceput de cugetul nostru debil… mergem şi nu se cere altceva dela noi decât împlinirea datorinţei şi jurământului nost, urmărirea steagului străbunilor noştri… şi al nost… apărarea lui şi înălţarea în sus cătră mândrul soare, ca în sclipirea lui fiecare strop de sânge al înaintaşilor noştri să-şi reverse darul lui întăritor asupra noastră… al nepoţilor… lor. Şi dac’ au fost părinţii şi moşii noştri viteji… şi noi aceea vrem… trebue să fim, căci sângele lor zace şi în vinele noastre… Le vom face fală numelor lor şi cu cea din urmă picătură de sânge“.

Acesta a fost crezul luptei şi gândul cu care a plecat pe câmpul de onoare. Scrisoarea continuă apoi plină de duioşie şi de presimţirea dramei ce nu va întârzia să vină: „De mi-o fi rânduit aşa, ca acest ideal superior al împărăţiei noastre să-l plătesc cu chiar viaţa mea… şi eu să fiu jertfa împăciurii lumii acesteia, căzând prin cele locuri pustii şi streine… nu mă chiar uita… Fii fericită aşa cum numai îţi pot dori ţie însăţi. Deşi mormântul îmi va fi cu al altor camarazi de aceeaşi soartă, neînsemnat şi cu vremea pierdut… Jertfeşte-mi un locşor mic numai cât e cotul, destinează-l memoriei mele şi până când colo, în Rusia depărtată, buruenile îmi vor acoperi glia sălaşului meu… pe atunci dragă pe locşorul mic dedicat în apropierea şi-n mijlocul fericirii tale, crească-mi şi înflorească floricele îngrijite de mâna aceleia pe care atât de mult am iubit-o. Aflându-ţi un altul, care să mă înlocuiască, doresc şi rog să te conducă prin drumul vieţii aşa cum am avut eu de gând, procurându-ţi îndestularea şi fericirea pământească, iar în anii mai târzii, când casa îţi va chioti de glasul şi jocul copilaşilor, din când în când le spune lor despre rostul meu în viaţă şi moarte… le arată chipul şi, în fine, punându-le mânuţele spre o rugăciune, zi cu ei: „Tatăl nostru“ şi „Născătoarea“, alinându-mi suferinţele de dincolo. Băieţii mici sunt încă sfinţi şi rugăciunea lor e mai cu efect. Dar ce să zic dragă. Nu este acel bine şi aceea fericire ce să nu ţi-o doresc… Sărutul meu fie tuturora un adio pe lung drum… ori pe voie“… !

Presimţirile lui i s-au îndeplinit. N-au trecut nici trei luni de la data scrierii acestei scrisori şi sufletul lui a părăsit această viaţă pământească. În câteva suflete însă el trăeşte ca şi atunci când nu era plecat. Dar nicâieri amintirea lui nu este atât de vie şi chemarea lui atât de stăruitoare ca în casa modestă de la Gherla, unde bătrânul şi nemângăiatul său părinte David Deac trăieşte în mijlocul picturilor şi lucrurilor dragi, păstrate cu atâta sfinţenie şi dragoste pentru alinul bătrâneţilor sale.

Ioan N. Malnoș

ziarul Tribuna, 29 iunie 1940