Gherla INFO – CLUJ stiri, informatii, foto, video, vremea, anunturi
O zi obișnuită de toamnă târzie, în anii ’80. Recolta de pe câmpuri trebuia strânsă, dar cum forța de muncă era redusă, iar mecanizarea mai pe la începuturi, nu avea cine. Mai marii țării, puși la grea încercare, au hotărât că elevii, studenții și chiar soldații, sunt cei mai potriviți pentru o astfel de misiune.
Se întâmpla de multe ori că era luna decembrie, iar porumbul nu era cules. Berolinele încărcate cu tinerii muncitori de ocazie atacau ogoarele în toață țara. Participarea era obligatorie. Statul oferea facilități – școală gratuită, îngrijire medicală, apartamente la preț redus, dar cerea în schimb muncă patriotică. La fel de gratuită.
Școala altfel, altfel
După începerea anului școlar, două, trei sau chiar mai multe săptămâni, după caz, se suspendau cursurile, iar elevii din clasele V-VIII mergeau la cules, pe culturile de la Gostat sau de la I.A.S.-uri (intreprinderi agricole de stat).
Dimineața la ora 8, grupurile adunate în fața școlii erau direcționate spre câmpurile sau dealurile din împrejurimi, la strâns de porumb, sau sfeclă, sau orice altceva.
Dacă destinația era apropiată, se mergea pe jos, cum era de exemplu la baza de cereale. Dacă era mai departe, pe la Bunești, Mintiu Gherlii, Livada sau Iclod, se mergea cu berolinele. Acestea erau un fel de cuști pe patru roți, cu banchete, în care încăpeau, bine înghesuiți, vreo 30-40 de elevi.
De regulă, dimineața era frig și ceață. Elevii veneau pregătiți cu cizme, dacă aveau, dacă nu, papuci obișnuiți, haine groase și mănuși. Nu exista la vremea aceea niciun program gen „Cornul și laptele”, sau „Masa caldă”, așa că adolescenții veneau dotați cu mâncare pentru cele patru-cinci ore de muncă, după posibilități. Meniul nu era foarte diversificat: felii de pâine cu unsoare, împachetate în șervețele, ori pâine cu ou, peste care unele mămici mai presărau niște zahăr. Cei care o duceau mai bine aveau sandwichuri cu salam, ori parizer pané, o invenție autohtonă. Pe traseu era veselie mare, multe povești, elevii erau bucuroși că scapă de școală, de învățat, de ascultat, de lucrări de control.
foto: elevi din Gherla la cules de porumb, 1972
Pericol în aer
Ajunși la culturile agricole, profesorii însoțitori primeau sarcini clare și fiecare clasă avea câte o suprafață de teren alocată. Dacă era sfeclă, aceasta trebuia lovită cu piciorul, scoasă din pământ, trasă afară și aruncată în remorci.
Dacă era porumb, acesta se punea în coșuri, aflate la distanță mai mică sau mai mare. Prin aer zburau știuleții din toate direcțiile, iar dacă te trezeai cu unul în cap, habar nu aveai de unde a decolat, poate chiar intenționat.
Până la amiază, când mai ieșea soarele și se mai încălzea puțin afară, trebuia cules tot. Dacă nu se termina, se revenea a doua zi.
foto: elevi din clasa a VII-a la cules de porumb, la Silivaș (1979) – colecția prof. Ovidiu Todea
Dacă e chiul la școală, să fie și la cules
Suprafețele de lucru erau atât de mari încât uneori era greu de urmărit cine și pe unde se află. Nu o dată, grupuri de elevi prindeau avans, iar când ajungeau mai departe, făceau tiptil pași spre casă. Până li se constata dispariția, erau deja departe.
A doua zi era scandal mare, iar inițiatorii evadărilor și participanții se întâmplau să fie convocați la direcțiune, pentru a fi certați și amenințați cu scăderea notei la purtare. Astfel de evenimente nu trebuiau să se mai repete.
De unde muncești, de-acolo trăiești
Era deviza sub care în acele vremuri, muncitorii din diverse domenii, la ieșirea pe poartă, aveau ascunse în buzunare tot felul de nimicuri, care pe unde lucra: câte o bucată de lemn, un șurub, un pahar de sticlă. Nici în agricultură nu era altfel. Buzunarele elevilor erau de multe ori la revenirea acasă pline cu boabe de soia, ori doi-trei morcovi, câțiva cartofi sau un porumb. Cantitățile recoltate nu erau măsurate cu strictețe, așa că se servea fiecare cu ce putea.
Amintiri de pe dealurile Habadocului
Cristian Micaș, fost elev la Școala Generală Nr. 1 din Gherla și apoi la Liceul „Petru Maior”, s-a stabilit de aproape 20 de ani în Canada, dar își amintește cu multe și picante amănunte cum era viața de liceu, în practica agricolă.
Ne așteptau niște containere mari, niște lădoaie, încăpeau vreo 300 de kg de mere în ele. Dacă aveau, ne dădeau și găleți, să ne fie mai ușor la cules. Dacă nu, făceam drumuri peste drumuri. Merele frumoase se adunau într-un container, iar cele stricate, ori căzute pe jos, în alt container.
Ne mai și veseleam, când aruncam cu mere după vreun coleg, dar repede cineva ne vedea și striga la noi să nu facem pradă.
Când ne ducea la cules de porumb, erau niște rânduri lungi, cred că aveau și doi kilometri, și fiecare primea câte un rând. Trebuia să rupi știuletele, să-l pui jos, apoi veneau alții din spate și făceau grămezi. Nu îmi plăcea, că nu puteai povesti cu colegii, unii rămâneau în urmă, în timp ce alții prindeau viteză.
Când eram pe clasa a XI-a, erau cu noi și o clasă de maghiari, iar unii de acolo mai aduceau câte o sticlă de țuică. Cei care ajungeam mai repede la capătul rândului, departe de ochii profesorilor care ne însoțeau, mai trăgeam câte o gură – două de jinars, ne dădeau și nouă. Pe la amiază eram cam veseli. L-a prins o dată pe unul dintr-a XII-a cu o sticlă de alcool, atunci a fost scandal.
Mai fumam și câte o țigară, deși era complet interzis. Se fuma „Carpați” fără filtru, aveam o sipcă din lemn pe care o foloseam, iar când au venit polonezii prin Gherla cu marfă, am luat de la ei o sipcă cu arc, din plastic. Dacă aducea cineva un pachet de „Snagov”, era sărbătoare!
Când ploua, se anula deplasarea. Sau dacă eram deja ajunși pe deal și începea ploaia, plecam acasă. Mergeam îmbrăcați cu cele mai rele haine pe care le aveam, treninguri vechi, pentru că după o zi de muncă, ajungeam acasă plini de noroi.
Pe noi ne-au dus la mere, dar erau alții, mai fericiți, care mergeau la struguri, sau alte fructe de sezon, aveau ce duce acasă!
Studenții la cules, amintiri pe viață
Despre acele vremuri își amintește și profesorul Mihai Meșter, fost elev la liceul „Ana Ipătescu” din Gherla, iar mai apoi student la Cluj, la Facultatea de Istorie-Filozofie.
Eram cazați în remorci acoperite, dotate cu sobe, că era rece noaptea. Când ne întorceam de pe hotar, trebuia să aducem lemne, să avem cu ce să ne încălzim. Aveam paturi metalice suprapuse, încăpeam vreo 10-12 într-o „rulotă”, sau „kober”, cum îi mai zicea. Ne dădeau mic dejun, la prânz ne aduceau ciorba și felul doi, iar seara mai primeam ceva, de la fermă.
Eram tineri, de 21-22 de ani. Fetele erau cazate într-un grajd improvizat. Ne făcea plăcere toată deplasarea asta, cu tot ce însemna. Fetele erau cazate cam la trei kilometri de băieți, la ele era mai puțin mai plăcut, amenajat cu paturi și sobe. Aveam drăguțe fiecare, luam câte o sticlă de jinars, din care beam pe drumul spre ele. Când aveam, le duceam lână, iar fetele ne croșteau șosete, uneori câte o pereche în culori diferite. Era o fată, Victorița, care le croșeta la toți. Erau și profesori cu noi, dar și un medic, pentru situații de urgență.
Sâmbăta seara mai mergeam la Bistrița, era o discotecă „Ciobănașul”. Și duminica era o zi frumoasă. Din fondurile obținute se cumpăra câte o oaie, care se făcea la proțap. Atunci am vâzut prima dată cum se învârte oaia deasupra focului! Mai și cântam, mai și dansam, era o chestie de socializare și prietenie deosebită. Toată lumea mergea cu drag, era atmosferă plăcută. Niciunul, indiferent de poziție sau de „pilele” pe care le avea, nu se sustrăgea. Au fost momentele în care ne-am apropiat cel mai mult unii de alții. La cămin, pe mulți nici nu îi cunoșteam, la fel și la cursuri.
La finalul perioadei, reluam cursurile la facultate. După o săptămână încă aveam povești și amintiri din practică. Facultatea adevărată se facea în cămin, acolo era plăcerea și frumusețea, sau în practică.
Munca e utilă în viață. Este socializare, este prietenie. Sunt lucuri care nu se mai întâmplă. Dacă vine azi cineva să scoată studenții la practică agricolă, e scandal, e exploatare!
ilustrații foto: ziarul Făclia, photoarchive.minerva.org.ro
