Cum arăta Gherla la începutul anilor 1900 – vizita istoricului Nicolae Iorga

De la Cluj linia ferată apucă pe Someşul Mic în jos. Rîul nu se vede, ci de toate părţile se ridica numai urîtele dealuri goale.

Trenul se opreşte pe rînd la Apahida, un sat de munteni, aproape numai români, la cele două sate româneşti vecine Bontida şi Valasutul (Răscruci, nota ed.), pe care le-am smuls în bună parte de la unguri, şi la Iclodul Mare, unde s-au grămădit între creştinii de amîndouă limbile şi o sumedenie de evrei galiţieni […].

Toate aceste sate se tupilează în adîncuri de vale; nimic nu le scoate la iveală. Curţile de “domni” care răsar înaintea lor, cu aleile şi acoperişurile lor roşii, n-au nici vechime, nici frumuseţă.

Un cîmp de tragere la ţintă, prin care se poartă husari în haine roşii, căsuţe de sat mare şi după ele o gară în care se îmbulzesc burtoşi cu feţele negricioase, ce par unse cu untdelemn, armeni de cea mai vădită şi mai adevărată specie. Aceasta e Gherla.

La început a fost, desigur numai un sat de al nostru. Pe vremea luptelor pentru alcătuirea Ardealului, în veacul al XVI-lea, “fratele Gheorghe”, episcopul-tezaurariu şi tiranul reginei Isabela, a clădit aici împotriva moldovenilor o „cetate nouă a Someşului”, un Szamos-Ujvar, din zidurile încăpătoare ale căreia s-a făcut astăzi vestită închisoare, straşnică „gherlă”, ai cărei “ghiorlani” se pomenesc şi în vorba moldovenească de peste munte.

În veacul al XVIII-lea, guvernul austriac l-a fericit, ca şi pe Ibasfalaul Tîrnavelor, dar în şi mai mare măsură decît pe acela, cu o colonizare a armenilor veniţi din Moldova. Ca şi acolo, ei şi-au înălţat o mare biserică în mijlocul pieţei, şi tot aşa ea a trecut la ritul latin, pe cînd gimnaziul de lîngă dînsa ajungea o simplă şcoală de stat.

Casele armenilor şi ale ungurilor din orăşel se înşiră în străzi drepte, dar neîngrijite. Din loc în loc se deschid pieţe, pentru tîrgurile de săptămînă. Piaţa cea mare înfăţişează una lîngă altă marea biserică armenească, avînd o urîtă faţadă umflată şi un interior bogat în capele, dintre care una  păstrează o Coborîre de pe cruce de Rubens, şi sumeaţa clădire a gimnaziului. De jur împrejur, prăvălii cu firme armeneşti, ungureşti şi evreieşti.

Pe aceeaşi piaţă însă mai poţi descoperi, dacă ai fost înştiinţat dinainte, o clădire cu două rînduri, cu nişte atenanse proaste şi murdare, care e reşedinţa unui episcop românesc. În acele atenanse se află o capelă care înfăţişează scînduri nemăturate, cărţi de slujbă unse, păreţi goi şi un fotoliu roşu, rupt pe alocurea, înaintea unui pulpit de rugăciune veche, prăfuit cît se poate. Aceea e în limbagiu oficial “catedrala” episcopului.

Mai departe, într-o casă cu arcade se ţin cursurile unui seminariu a cărui limbă de propunere e cea latină. Cîteva odăi cu chirie adăpostesc o biată preparandie pentru învăţătorii din diecesă. Iar în  capătul tîrgusorulul, lîngă porţile păzite de temniceri ale castelului, îşi înaltă turnuleţul cu sfială o biată bisericuţă de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, care e biserică parohială, unde slujeşte un protopop. Mulţămită numai jertfelor făcute de credincioşi, în număr de peste o mie de suflete, faţă de vreo 3500 de străini, se lucrează harnic la o nouă biserică în stil bizantin “curat”, tot aşa de puţin potrivită ca şi aceea pe care a înălţat-o la Sibiu Mitropolia ortodoxă. Nu trebuie să se uite o tipografie, mai mult fără lucru, şi o librărie românească, menită să vîndă scolarilor români cărţile ungureşti de care au nevoie.

În fruntea acestor aşezăminte diecesane stă un om care se poate intitula episcop, conte român, asistent al scaunului pontifical, prelat domestic, consilier intim al împăratului, cavaler al ordinului Francisc-Iosif. Excelenţa sa domnul Ioan Szabo, care-şi scrie numele în ortografia sufletului sau, se simte bine, după douăzeci şi şase de ani de păstorire, în acea casă_cu două rînduri, cu acea “catedrala” care pute, cu acea arhivă care mucezeşte, cu acea biserică parohială veche care se dărîmă, cu acea biserică parohială nouă, pe care o fac alţii, cu aceste şcoli, dintre care una are casă cu chirie, iar cealaltă limbă cu chirie. Clerul lui nu-l vede mai niciodată, iar credincioşii nu pomeneac să-l fi putut saluta cândva la vreo sărbătoare sau la vreo sfinţire de biserică. Pînă şi şedintele consistoriului se ţin fără preţioasa prezenţă trupească a arhiereului. În schimb, Ioan Szabo e cel mai plăcut episcop românesc pe care şi-l poate dori orice guvern din Pestă. Urmaşul la Gherla al lui loan Alexi cel învăţat, al lui Ioan Vancea cel energic, al lui Mihai Pavel cel blînd şi milostiv e acest bătrîn sumbru şi singuratec, fără inimă pentru diecesa sa şi pentru  neamul său.

De jur împrejurul Gherlei sînt numai sate cu numele ungureşti care cuprind numai români. Pe dealul din faţa castelului se înşiră astfel Mintiul Gherlei, Petrihaza (Petresti, nota ed.), Salatiul, de cealaltă parte mergi la Fizes, unde sînt mai mulţi unguri, şi la Dicia ungureasca. Româneşte sună numai Ţopul, peste deal, şi Nicula, între două din înălţimile rotunzite ce se urmează din dreapta.

Aici la Nicula, ca şi la Benediucul stăpînit de preşedintele Emkei (Societatea pentru răspîndirea culturii maghiare în Ardeal în acea vreme, nota ed.) maghiarizatoare, contele Kornis, de viţă dreaptă românească (Corniş), e una din mănăstirile vechilor timpuri. Plec spre dînsul în trăsură, mînată de un român, a armeanului Covrig, care se scrie Govrik […].

În Gherla a fost tîrg astăzi, şi pe drumul de ţara trec în care şi căruţe sătenii români şi unguri, cari au aproape acelaşi port cînd se îmbracă în mintene albastre. Dar ai noştri îşi mai toarnă pe cap cîte un căciuloi mare rotund sau îşi aruncă pe umeri sumane cu flori roşii şi verzi, ca pe la Cluj, ori altele lungi, negre, asemenea ca ale ţăranilor din Moldova. Şi vorba lor, cu ci în loc de fi, cu o în loc de a, cu atîtea cuvinte dialectale, precum omăt, curechi, care se zic aşa pe tot cursul Someşului, apropie această ţărănime de cea moldovenească.

Satul Nicula se deapănă mult timp cu casele sale de datină veche, innalbind supt stuhul mai bine sau mai rău clădit. Locuitorii fac cucuruze şi fîn, dar unii au păstrat de la călugării de odinioară meşteşugul de a zugrăvi icoane, pe care le vînd apoi prin toate colţurile Ardealului, cu un preţ mic, care e însă prea mare pentru straşnica lor urîciune, din care se desfac rareori exemplare mai alese –  totul fiind însă o interesantă vădire de artă rurală. Acest meşteşug se vede şi în podoaba săpată şi colorată  a porţilor, mult mai rară în Ardeal decît la noi.

Biserică parohiala e înnoită, şi aceeaşi soartă a avut-o şi mănăstirea. Cea veche, de lemn, a rămas, ce e dreptul, dar despoiată de icoanele ei de rit grecesc şi împodobită în schimb cu tablouri catolice de prăvălie, mîzgalite şi sfîsiate. În ea se mai slujeşte  la hramurile cele mari, însă anume pentru aceste hramuri. de Sîntă-Mărie care adună supt corturi o  mare mulţime  revărstă din toate unghiurile Ardealului, s-a zidit, într-un stil apusean, noua şi marea mănăstire din faţă, acum vreo douăzeci de ani. Ea păstrează unele cărţi  mai vechi  şi mai ales icoana  făcătoare de minuni a Maicii Domnului prin care e  vestită Nicula, precum dovedeşte  şi marele număr de mulţămiri în argint, ochi, picioare, mîni, care se  înşiră într-un cadru mare,  la catapiteasma.

Trecem pe lîngă cimitirul “robilor”, adică al osîndiţilor din cetate, vestit prin mormîntul celui mai mare hoţ (haiduc, erou al multor legende populare maghiare, nota ed.) al naţiunii ungureşti, Rozsa Sandor, apoi pe lîngă gropile fără cruci, neîngrădite, ale ţigănimii. Limpede, oglindind ca un lac albastrul unei rari zile senine, Someşul Mic lunecă uşor pe supt sălcii către întîlnirea lui cu Someşul Mare, ce vine de la Năsăud şi Rodna. Satele se văd numai pe linia de dealuri din dreapta, desfasurîndu-şi căsuţele ţăranilor noştri şi curţile boiereşti.