Poveștile unui învățător în temnița de la Gherla: o lecție pentru cei ajunși după gratii, dar și pentru cei liberi

Temniţa Gherlei

Cine să nu se înspăimânte la auzul numelui pus în fruntea acestei scrieri? Cui nu i se ridică părul măciucă în vârful capului auzind îngrozitorul nume: „Temniţa Gherlei“? Şi cu toate acestea, omenimea a aflat cu cale a o face şi-a o susţine; a aflat cu cale a o face ca să mărginescă libertatea celor ce au înţeles greşita vorba libertate, şi o susţină, ca să pocăiască pe cei ce abuzează de acest dar ceresc. Esistă chiar şi o înjurătură, un blestem, „Mânce-te-ar temniţa Gherlei! „Mănânce-te fiarele Gherlei“! Dar cea mai mare parte din oamenii care scot din nesocotitele lor guri asemenea blestemuri nu știu ce zic, nu știu ce e temniţa Gherlei.

Știu, iubite cititor, că nu bucuros aud rostindu-se acest nume şi poate mai bucuros ai citi ceva mai plăcut, mai atrăgător, dar iartă totuşi, dacă te rog, să ai bunătate a intra cu mine între zidurile acelei temniţe, numai pentru trei ore, cât am petrecut şi eu în ea, şi după ieşirea de acolo, sunt sigur că numai din nesocotinţă nu-ţi va mai veni gustul de-a trimite pe nimeni acolo.

Să vedem, aşadar, mai întâi, ce este Gherla? Gherla (Armenopole, Napoca) este un orăşel armenesc în Ardeal, lângă Someşul Mic, depărtat de Dej (unde se împreună Someşul mic cu cel mare), numai de două ore pe jos. Aici să fi fost Napoca imperatorilor romani, căci deşi unii zic că Napoca ar fi fost unde-i Clujul de azi, nu se poate crede, deoarece unde-i Clujul de azi a fost pe acele vremi cetatea Claudia (Claudius, Claude Claustrum, Clausa, Clusa, de unde românii zic Clușiu) ori Clausiopolis (şi nu Claudiopolis.)

Gherla de azi e un oraş pașnic, cu străzi drepte şi pavate, cu staţiune de tren, poștă şi telegraf, reşedinţa unui episcop român de legea gr. cat. şi a capitulului acelei episcopii; are seminar teologic român gr. cat., preparandia română, toată gr. cat., şcoală elementară română şi gimnaziu inferior armenesc (cu limba de propunere maghiară).

Mai are Gherla o promenadă frumoasă, poate cea mai frumosă în tot Ardealul, lucrată după un plan excelent de unul din robii cetăţii Gherla, acum vreo 27 de ani.

Robul acela – mi s-a spus – pentru că a făcut acel plan după una din promenadele Vienei şi pentru că l-a executat atât de bine, căpătă graţiere şi deveni grădinarul acelei promenade, dar nu mult se bucură de libertate, căci deşi la început se purta bine, la câţiva ani îi veni iarăşi dorul hoţiilor. El se ascunse înarmat sub patul unui bogătan din oraş, cu scopul ca peste noapte să-l ucidă şi jefuiască, dar fu aflat, dat pe mâna justiţiei şi trimis la o temniţă din Ungaria, pare că la Munkacs, unde şi pieri.

Locuitorii oraşului Gherla, partea cea mai mare, sunt armeni – negustori şi speculanţi. Casele lor sunt mai toate de piatră şi cu exterior plăcut. Mai sunt în Gherla şi români, în suburbia numită Candia, spre nord-vestul orașului şi în jurul cetăţei Gherla, că e deosebire între oraşul şi cetatea Gherla.

Cetatea Gherla a edificat-o George Martinusiu (Martinuzzi, n.r.) (1550) din pietrele cetăţii Unguraşului, ruinată de el. În această cetate își ţinu Martinusiu apoi tezaurul său, căci scrie I. V. Rusu în Compendiu de Istoria Transilvaniei, „Casteldo ucise pe Martinusiu la Vinţul de Jos noaptea, în casa unde dormea. Acestă ucidere se întâmpla la 17 decembrie 1551. Cadavrul lui Martinusiu zăcu mai două săptămâni neîngropat. În urmă, punându-se într-un sicriu de jos, se transportă la Alba Iulia şi se înmormântâ în biserica cea mare. Tezaurul lui, aflat la Vințu de Jos şi la Gherla“…

Dar, dacă lucrul stă aşa cu tezaurul lui, atunci el nesmintitul nu la 1550, ci mult mai de timpuriu va fi edificat cetatea Gherlei.

Închis între zidul înalt circumferic ce înconjoară cetatea lui Martinusiu mai e un edificiu colosal cu trei ridicături, edificat de stat la 1859. Ambele clădiri sunt zidite în formă de paralelograme, lungite de la sud spre nord. Locul dintre zidul circumferic şi castel este atât de bine cultivat de robi, sub conducerea superiorilor, de aduce venit foarte mare funcţionarilor, ce le posedă ca grădini de legume. Acolo afli legume şi poame de tot soiul.

Castelul cel vechi e azi închisoarea robilor, iar cel nou servește ca laborator sau lucrător, unde robii lucră deosebitele măiestrii.

Să intrăm în castelul cel vechi! În partea din jos (parter) este cuptorul cel colosal, unde se coace pâine pentru sutele de sclavi deţinuţi acolo; tot în parter mai sunt magazinele pentru provizii şi bucătării. În prima ridicătură sunt celulele robilor nou intraţi. Acestea trebuie privite cu mare atenţiune, căci în ele îşi petrec timpul câteva zile, ori chiar şi săptămâni, prizonierii, îndată ce au fostă încartiruiți acolo, până dau semne de părere de rău şi de îndreptare. Celula are o fereastră spre apus, prevăzută cu gratii de fier, ea e cam lungăreață, situată de la est spre vest, mică numai cât încape în ea un pat, şi mai rămâne puţin loc pentru vasul cu apă şi alte vase neînconjurate de lipsă (pentru nevoi fiziologice, n.r.), şi pentru mişcări de la fereastră până la uşă. Uşa este de fier ori de lemn şi îmbrăcată în fier cu încuietoare masivă. În mijlocul uşii este o gaură, prin care ai putea băga o nucă; ea are dinafară, în coridor, o uşiţă de fier, cât palma de mare; pe acolo privește păzitorul mişcările sclavului, când vrea, şi el o închide. Robul însă nu-şi poate deschide nici uşiţa cea mică spre a-şi putea delecta ochiul în privirea celor ce trec prin coridor.

În primele zile, sclavul nu are nici o ocupaţiune, este ţinut acolo în nelucrare, şi în modul ăsta timpul îi trece atât de cu greu, încât ar prefera orice muncă, fie cât de grea, numai să-i fie iertată a o duce în deplinire, — dar pace! de lucru nu i se dă până nu a dat dovezi de căire şi îndreptare.

Văzurăm pe un astfel de nenorocit, care de patru zile stătea singur în celula sa, fără vreo ocupaţiune, fără de a vorbi cu cineva un unic cuvânt, fără de a avea în jurul său vreun obiect, afară de pat şi de vasele de lipsă. În momentul când păzitorul, la cererea însoţitorului meu, a dat la o parte mica uşiţă de fier ce acoperea gaura din mijlocul uşii, nenorocitul stătea ca o statuie mută în mijlocul odăii lui, cu mâinile ridicate spre cer, cu faţa plecată spre pământ, galbenă ca făclia cea de ceară. Te lovea o milă văzându-l astfel stând, tăcut şi nemişcat, ca un Nepomuc, pe o punte.

Însoţitorul meu, preotul român gr. c. al penitenciarului, d-l. Hodorean, porunci de se deschise uşa şi intrarăm la acel nenorocit, unde d-sa îl întrebă cum se află, şi-l mângâie cu vorbe în adevăr părintesc, recomandându-i să se roage neîntrerupt la Dumnezeu, care înalţă şi smerește, răsplătește şi pedepsește pe fiecare după faptele sale. Mâhnit până în adâncul sufletului, ieşirăm din celula aceea, sclavul ne petrecu cu priviri rugătoare, nefiindu-i permis a zice ceva.

În altă celulă văzurăm alt sclav, om bătrân de vreo 55 până în 60 de ani. El încă era singur, dar trecuse peste prima probă, dăduse dovezi de căinţă şi de corectare, deci era mângâiat măcar în câtva: i se dăduse adică posibilitatea de a omorî vremea, primise permisiunea de a lucra. El scărmăna lână. Acesta era fericit pe lângă cel din celula cealaltă, căci deşi era singur şi nu avea nimic mai mult decât cel dintâi, avea libertatea de a lucra. Astfel, cu lucrul, deşi monoton, îi trecea întrucâtva mai uşor timpul, era mai puţin nefericit ca cel dintâi.

Văzând aceasta, mi-am zis: mijlocul care fericește pe om este numai unul: munca. Vai! de-ar cunoaște odată toată fiinţa omenească, că nu este fericire în lumea aceasta afară de muncă, şi nu este mulţumire fără de lucru! Iată aceşti nenorociţi, care până au fost liberi s-au ferit de a-şi câştiga o pâine cinstită prin muncă şi sudoare, astăzi doresc, cer, se roagă să li se dea voie de a munci, se roagă să le dea libertatea de a lucra, căci lucrul le îndulcește zilele chiar şi în prinsoare, lucrul îi pune în plăcuta poziție de a nu se simţi atât de nefericiţi în singurătatea aceasta mută, unde nu au drept să convină mai mult, decât cu păzitorii şi cu confesarul! Singurul amic, singurul mângăietor şi fericitor pentru aceşti nenorociţi este lucrul. Când robul  a primit permisiunea de a lucra, nu se mai simte atât de chinuit şi nefericit, cum se simţea până atunci.

Ferice de omul care în lumea cea a lui Dumnezeu sfântul îşi folosește puterile spre muncă cinstită; dar nefericit, de mii de ori nefericit, este muritorul care nu știe preţui munca, care fuge de lucru, căci acela nu sțtie că lucrul e viaţă, mulţumire, fericire! Mai curând ori mai târziu vine vremea când tot acela ce a fugit de lucra, se căiește: unul pentru-că din cauza nelucrului a calicit, încât l-au împins păcatele să fure şi omoare spre a nu pieri de foame, — pe acesta apoi îl ajunge asprimea legii, unde dorește munca cinstită mai tare, precum cerbul cel însetat dorește izvorul răcoritor; altuia pentru că prin nelucrare, s-a îngropat în datorii, şi-a perdută creditul, onoarea, şi se căiește în veci că n-a știut a preţui munca, lucrarea cinstită.

Petrecându-şi sclavul timpul prescris în lucrare şi purtare bună în celula sa singuratică, devine prin aceasta uşurat: se lasă între semenii săi, între ceilalţi sclavi, unde lucră toată ziua la măestria ce o știe, ori de nu știe nici o măiestrie, învaţă acolo una după plac. Acum e liber faţă de starea lui de până acum: poate lucra între consorţi, poate vorbi cu ei, dorme într-un dormitor cu ei, face preumblările prescrise cu ei, pe scurt: nu mai e singur între patru pereţi, osândit a sta în nelucrare, ci îşi folosește puterile în vreo lucrare folositoare şi petrecătoare totodată.

Nu se află un singur rob care să nu se apuce de vreun lucru cinstit şi folositor. Şi sunt acolo laboratoare sau lucrătore în care se exercită mai toate profesiunile: împletirea din paie şi răchiţi, ciobotăria, croitoria, lucrarea lânei, începând de la spălarea lânilor până dau din ele haine şi ţoluri gata; asemenea, lucrarea cânepii, tâmplăria, diferitele măiestrii din lemn şi fier etc., astfel că fiecare îşi poate alege după plac, ba e şi dator să-şi aleagă o profesiune.

Au apoi ore de muncă şi ore de preumblare prin curtea dintre cele două castele, au ore de repaus, ore de rugăciune şi ore de prelegere. Au preoţii lor şi bisericile lor acolo, iar dintre ei sunt cantori şi feţi (crîsnici). Învăţători au doi. Timpul este astfel împărţit încât dacă şi după eliberarea lor l-ar folosi tocmai aşa în toată viaţa lor, ar deveni dintre cei mai folositori membri ai societăţii omenești – ei, care la intrarea în temniţă, erau în cea mai mare parte plaga omenimii.

Purtatu-m-a bunul meu însoţitor prin toate lucrătoarele, am admirat cu deosebire dexteritatea ţesătorilor de pânze şi pănuri, acolo se folosesc tot sclavi tineri, care nu veniră de-acasă cu ceva măestrie. Când ai uita pe un moment că unde te afli, ţi-ar fi mai mare dragul a privi la ei, cum lucră! Şi au şi câştig material, din mâna lor, pe lângă câştigul moral, care desigur, valoreză nespus de mult.

În fine, căutai dormitoarele. Sunt adevărate cazarme, ca ale soldaţilor: largi, curate, aerisate, cu paturi ca cele militărești şi prevăzute cu bune haine de pat. Pe poliţele de la căpătâi văzui la mulţi cărţi de cuprins religios-moral. Mare pomană şi-ar face acei domni autori, ori editori de cărţi religioase-morale, care ar dărui din opurile lor câteva exemplare pentru acei nenorociţi. Tot pe poliţele de la căpătâi văzui la unii sticle cu oţet. Mi s-a spus că sclavilor cu purtări bune li se permite a-şi ține oţet ca să dea oarcecare gust bucatelor ce li se servesc.

De-altminteri, sclavii care dau semne de îndreptare şi părere de rău se cunosc şi de pe uniforme: au adică semne vinete ori roşii de postav, cusute pe piept, în partea stângă.

Am gustat şi din pâinea lor. Nu se poate zice că ar fi o pâine rea, numai că mâncată în închisoare, să fie chiar ca colacul Crăciunului, tot nu o poţi numi bună.

Am fost şi la bucătărie. Pentru seara aceea li se prepara o zeamă groasă şi doi sclavi, sub conducerea unui păzitor, măsurau bucăţi de slănină pentru fiecare din sclavi. Pe o formă trebuia să fie toate porţiunile, şi dacă din întâmplare una era mai uşoară ceva, i se adăuga o muşcătură potrivită, înţepenindu-se cu o ţăpuşă de lemn la porţia prea uşoară.

Fost-am şi în biserica română gr. cat., precum şi în sinagoga jidovească. În cea dintâi văzui frumoase mobile şi icoane lucrate de sclavi.

În urma urmelor am văzut şi închisoarea întunecosă, unde sunt osândiţi cei ce şi acolo fac ce nu s-ar cădea: ori că nu se supun ordinelor, ori că încearcă să fugă etc. Aceea era goală când o vizitai eu; e o celulă mică, cu pereţi groşi, fără vreo ferestră, cu uşa de fier spre apus; numai atunci poate cineva să-şi facă idee de întunecimea infernului, dacă e înăuntru şi se închide uşa după el. Feri Doamne şi pe duşman de celula aceea!

După ce văzui tot ce putui vedea în scurtul timp de care am dispus, am ieşit de acolo cu bunul meu conducător, dar multă vreme nu-mi ieşiră din minte cele văzute acolo. Deşi sunt convinsă din spusa conducătorului meu, că bieţii sclavi se bucură de o tratare umană faţă cu faptele săvârşite de ei, care îi împinseră acolo, — totuşi eu zic că Dumnezeu să ferească pe tot omul de acel loc, de temniţa Gherlei, unde poate că mulţi au intrat şi din eroare, fără vină de ajuns, dar din eroare încă nimeni n-am auzit să se fi eliberat.

În temniţa Gherlei sunt numai bărbaţi, muieri nu; erau cu totul, pare-mi-se, 700 de inşi în vara anului 1891, când o vizitai eu.

Multe s-ar mai putea scrie despre acel loc de suferinţă, dar închei de astă-dată cu dorinţa: tot omul să știe preţui munca până e liber şi să-l păzescă Dumnezeu de robie!

I. P. Reteganul