Iubire trădată – o poveste de amor la Gherla

Surpriza

de Costel Dumitrescu-Delavarona

„Trebuie să mă duc, trebuie” — îşi zise Emil pentru a treia oară măsurând camera, mica lui cameră, de la un capăt ia celălalt. Mai zise odată trebuie, ca pentru a se convinge şi se aşeză la masă. Trase sertarul şi, din fund, din cel mai dosnic colţ al lui, luă un pachet de scrisori şi începu să le recitească, de la cea dintâi până la cea din urmă. La recitirea fiecăreia, faţa i se lumina mai mult şi inima îi bătea mai tare. Ştia de rost cuprinsul lor. O! De câte-ori le citise în singurătatea camerei lui! De câte ori nu gonise urâtul singurătăţii, evocând amintirile trecutului! I se părea însă, că la fiecare recitire, află ceva nou, ceva care i-a scăpat din vedere. Şi când îi vedea slova, parcă o vedea pe ea, parcă vorbea cu ea, şi totdeauna i se păreau scurte scrisorile – foarte scurte. El ar fi vrut să fie lungi… lungi… să citească la una până la primirea celeilalte, s-o vadă mereu zâmbind printre rînduri…

Le strânse cu îngrijire şi după ce le învălui cu o privire de dragoste, le puse la loc, trase mai mult sertarul ca să vadă cum stau, dacă stau bine, apoi îl încuie cu precauţiunea unui zgârcit care-şi ascunde comoara – era comoara fericirii lui! „Trebue să merg” – îşi zise din nou şi se pregăti de drum. Vroia să-i facă o surpriză cu vizita-i neaşteptată, şi parcă o vedea uimită un moment, apoi… o! apoi cum îi cade în braţe, cum îşi simţesc inimile bătând cu putere, cum se pierd
în sărutări interminabile…

Ajunse la gară cu o oră înainte de sosirea trenului. Tocmai când păși în sala de aşteptare, îşi aduse aminte că uitase carnetul de reducere. Avea timp să se-napoieze să-l ia, dar îşi zise că de se-ntoarce înapoi din drum, nu-i merge bine. In sală, o doamnă bătrână adormită pe singura bancă, rezemată de un geamantan vechi. La intrarea lui Emil, tresări speriată şi cu ochii împăienjeniţi de somn, îl întrebă dacă mai e mult până la sosirea trenului, apoi, după ce i se plânse că e cam bolnavă, că noaptea nu poate dormi, că drumurile cu trenul o îngrozesc, pune capul pe geamantan încercând să adoarmă şi-l rugă s-o scoale când s-or da bilete.

Emil se aşeză şi el pe locul rămas liber. O indispoziţie nedesluşită încercă să pună stăpânire pe el şi cu toate silinţele ce-şi da, nu putea să se mai bucure la gândul revederii. Căută să-i găsească un izvor, să-i ştie cauza, dar în zadar. Şi de ce caută să fugă de ea sau să-i cerceteze provenienţa, de ce îl copleşea mai mult şi devenea mai desluşită, mai apăsătoare. Nu i-se întâmplase niciodată ca vreo mâhnire cât de mică să-i năpădească sufletul aşa brusc şi tocmai
când se bucura mai mult, când întrevedea fericiri nebănuite. Şi era cu atât rnai nedumerit, cu cât ceva din el, din adâncul sufletului său, îi şoptea că povara ce-i apasă din ce în ce mai tare inima, este în legătură cu iubita lui, cu revederea de peste cinci ore, în legătură cu această revedere de farmecul căreia se îmbătase cu câteva minute în urmă. De iubirea ei, nici vorbă să se-ndoiască. Prea viu i-a manifestat-o, prea multe probe de credinţă i-a dat, ca să se oprească la gândul unei înşelări. E drept că trecuseră şapte luni de la ultima întâlnire, dar nu primise săptămânal scrisori de la ea? Şi nu se vedea din fiecare scrisoare cea mai dezinteresată, cea mai ideală dragoste? N-aşternea pe hârtie tot dorul inimii ei, toată iubirea ei? Şi prietenul lui, intimul şi cel mai sincer prieten al lui, nu-i asigurase, de nenumărate ori că Silvia se gândeşte numai la el ? „A, nu, nu se poate!”.

Ieşi afară. Soarele la amiază, îşi trimitea suliţele de foc. O căldură moleşitoare învăluia văzduhul. Prin împrejurimi, afară de câţiva acari somnoroşi, nici ţipenie de om. Emil se rezemă de trunchiul unui castan, apoi merse pe malul Someşului şi după ce privi o clipă în undele liniştite, se-ntoarse în sala de aşteptare, îşi punea fel de fel de întrebări, dar nu găsea nici un răspuns, care să-l mulţumească şi neliniştea punea stăpânire pe el tot mai mult. Nu-şi putea
explica această trecere bruscă de la bucuria cea mai desăvârşită la tristeţea apăsătoare care-l captiva pe măsură ce căuta s-o gonească, chemând în minte figura Silviei, şi toate amintirile ce se leagă de ea. Şi mai curios i se părea faptul că, totdeauna când mici supărări i se iveau în calea vieţii, în acest drum parcurs departe de ea, dispăreau cum o chema în minte, şi acuma…

Ferestruia ghişeului se deschise cu zgomot şi casierul cu ochii plini de somn, întrebă dacă e cineva să cumpere bilete. Din depărtare, zgomotul strident al locomotivei spintecă liniştea. Răsuflând din greu, trenul se opri pentru două minute în mica staţie, apoi, în urma unui „gataaa” rostit pe nas de către şef, îşi continuă drumul împovărat cu încă doi călători. Emil nimerise într-un compartiment gol. Se simţi şi mai trist. Singurătatea, căldura  insuportabilă, zgomotul trenului, care i se părea înfiorător, contribuiră să-i mărească întristarea. „Ce am, ce am? De unde această tristeţe? Nu este oare numai urmarea simplului fapt că uitând carnetul de reducere, mi-am zis că de mă-ntorc să-l iau, îmi merge rău, de vreme ce plecasem?…” Şi se plimba mereu prin compartiment şi pe culoar. Nu-și găsea locul, şi întrebări supărătoare îi umblau prin cap. Când auzi pe acelaşi şef strigând scurt şi apăsat, „Gherla, 10 minute!”, credea că visează. Ajunsese prea repede. Ar fi vrut să mai meargă, să meargă mult înainte, mereu înainte până când îşi va recăpăta dispoziţia cu care plecase de acasă.

Se coborî din vagon cu părere de rău, şi plecă în oraş. Vru să meargă Ia Silvia, dar îşi luă seamă şi se-ndreptă spre parc. Ii pierise tot entuziasmul şi regretă că a venit. Se-ntrebă cum de nu s-a-napoiat acasă de la gară când s-a simţit indispus…

In parc, multă lume ieşise la plimbare. Nu o căută cu ochii pe Silvia. Ştia că nu-i în parc, şi nici acasă ştia că nu e. Dar nici unde este nu ştia şi parcă nici n-ar fi voit să ştie, n-ar fi voit s-o vadă. Fără să-şi dea seama cum, constată că n-o mai iubeşte aşa de mult, că nu e nerăbdător s-o vadă. Şi se mira de ce. Şi se mira pentru ce a venit aci. O putere irezistibilă îi îndreptă paşii spre Someş. Trecu podul şi se afundă în lunca de pe celalalt mal. Se plimbă prin toate locurile pe unde se-ntâlnise cu ea. Locurile acestea scumpe, puterea frumoaselor amintiri, îl mai înviorară puţin. Rămânea minute întregi în câte un luminiş şi se vedea cu câteva luni în urmă… apoi cu un an. Era aceeaşi iarbă, aceleaşi sălcii, acelaş Someş îşi mâna liniştit apele la vale, mângâiat de razele aceluiaşi soare şi, desigur, la noapte va răsări aceeaşi lună melancolică. Iar în mijlocul tuturor, vedea idealul întrunchipat în persoana aceleiaşi Silvii, pe care a iubit-o atâta şi o mai iubeşte încă. Atunci de ce i se pare scăzută în ochii lui? Prin ce tranziţie o găseşte pătată acum, când timpul de când nu s-au văzut ar trebui să-i mărească dragostea, când n-are nici o dovadă de necredinţa ei? „Pătată!” Cuvântul acesta îl speria şi se miră cum de i-a răsărit în minte. „Nu, nu, sunt nebun! M-adâncesc în reflexii pesimiste fără nici un motiv!” Orice făcea însă, i se înfigea aşa, ca un cui în inimă şi fără să poată da o direcţie hotărâtă gândurilor de tot felul care tulburau mintea, se-ntrista pe fiecare minut mai rău. Era sigur că va avea şi un mare necaz, şi ar fi voit să se-ntâmple orice s-ar întâmpla, numai să scape odată de starea aceasta. Era de asemenea sigur că necazul va fi în legătură cu Silvia, dar numai atât… „Ah! ce mizerabil suflet omenesc!” – făcu el cu necaz, şi voi să se-napoieze în parc, dar zgomotul unor pași îl reţinu pe loc. Şoapte confuze îi loveau urechea. Nu putea desluşi nimic, dar îşi închipui că este 0 pereche de îndrăgostiţi.
– „Te iubesc!”
– „Te iubesc!”
Aceste cuvinte le auzi clar, peste câtevava momente, şoptite, cu şuierări pasionate. Simţi un fior trecându-i prin inimă. Se trase repede în dosul unui plop care-l putea feri de priviri şi aşteptă. Nu ştia de ce face aşa, dar simţea că aşa trebue să facă, simţea că o putere căreia nu i se putea opune îl reţine pe loc. Ca un fulger îi trecu prin minte gândul că ar fi Silvia, dar îl îndepărtă. Reveni însă şi-i rămase fixat în minte. Când bănui că cei care vorbeau s-au apropiat destul, se aplecă încet ţinându-şi răsuflarea, tocmai ca un hoţ care-şi pândeşte prada. Inima îi bătea tot mai tare. Credea că-i sparge coşul pieptului. Nu gândea nimic, sau gândea prea multe deodată ca să poată şti ce anume. Işi aplecă mai mult capul şi… rămase înmărmurit: Silvia şi cu el, cu Toma, cu cel mai bun prieten al lui, treceau la doi paşi de el, înlănţuiţi de mijloc, şoptindu-şi cuvinte de amor – aceleaşi pe care şi le şoptiseră ei cu un an înainte.
Apoi nu mai văzu nimic. Parcă se-ntunecă pământul, şi el căzu jos… jos… într-un abis fără fund. Se frecă la ochi şi se întrebă dacă nu visează, dacă nu e prada unei năluciri, dar Silvia şi Torna se vedeau cum intră în tufişul de cealaltă parte a cărării. Se uită lung după ei, şi cu un glas de care se sperie, şopti: „Admirabilă surpriză!”