„De te-aş vedea la Gherla!”, blestemul care l-a adus pe un vizitator în oraș, acum 100 de ani

„De te-aş vedea la Gherla” era în Ardeal echivalentul blestemului din vechiul regat: „Să te mănânce Ocna”. Aici, în Gherla era, pe vremuri. pe la 1786 cea mai mare închisoare de dincolo de Carpaţi, schimbată azi în cea mai încăpătoare şcoală de corecţie pentru copii, la urmă tot o Gherlă.

Orăşelul, cu locuitori nu mult mai numeroşi decât în Vaslui, se află aşezat în tihna luncii Someşului Mic, cam la jumătate de cale între Cluj şi Dej. Someşul curge printr-o vale repede lărgită, cu coasta dinspre apus împădurită, iar cea dinspre Câmpie, mereu arsă, chiar din începutul verii. De aceea, Gherla parcă e într-o regiune de şes.

Din tren se văd numai turle de biserici: spre nord se ridică două mari edificii, ce par şi mai masive decât sunt, față de spaţiul deschis din jur, ori în raport cu căsuţele mititele ale oraşului.

Una dintre clădiri e suspomenita «şcoală de corecţie», a doua este liceul. Cadrul îl formează ogoarele, pâlcurile de grădini şi vii, ori petice mai mari ceva de păduri, întinse spre coama dealurilor scunde.

Din gară dai de-a dreptul în artera negustorească, mici dughene cu de toate. E drumul ce leagă oborul de vite cu piaţa mare, nelipsita piaţă, aici mai largă ca oriunde, sau aşa pare faţă de întinderea micuţului oraş. Soarele o bate în plin, căci umbra celor câţiva arbori de pe margine nu aduce nici o mângâiere. În zilele când nu e târg, e pustie. Cu atât mai monumentală pare biserica armenească, cu frontispiciul larg, cu turnul înalt din mijloc, întovărăşit la bază de alte două turnuleţe micuţe.

În zilele de iarmaroc, în fata ei e furnicar de oameni. Care încărcate cu saci de grâu se ţin până lângă intrarea în biserică. E revărsarea satelor din jur, neaoşe, româneşti.

După port, bărbaţii i-ai socoti drept unguri, cu ciubote în picioare, cu izmenele scurte şi largi, cu pălărioara ca un ceaun, având marginile răsfrânte. Mulți poartă tolbă de piele la şold şi luleaua în dinţi. Femeile şi-au lăsat cu totul portul de casă. Au fuste înflorite şi pieptăraş fără mâneci, strâns la mijloc, descheiat la sân şi testemel negru pe cap, înnodat în creştet.

Când te dai pe lângă ei, nu-i auzi însă decât româneşte, şi încă apăsat. „Da’ du-te la Dumnezeul care te-o dat, sţrâmbo”, se răsteşte câmpeanul înciudat către o femeie care-l cicălea.

Ca pretutindeni, sunt două lumi deosebite, căci dacă te aşezi la masa singurei cafenele din piaţă, nu înţelegi nici o vorbă. Oraşul e înstrăinat, măcar că în el se află relativ mulți români, mai ales mulţi candidaţi la preoţie şi alte soiuri de şcolari.

Gherla e întemeiat de armeni, pe care însă nu-i mai cunoşti, ca si la Ibaşfalău, decât după faţa lor smadă, palidă, ochii negri, lungăreţi ca nişte migdale şi căutătura lipsită de asprime, mai mult tristă. Trecuţi la catolicism prin veacul al 17-lea sub îndemnul lui Verzerescul, a cărui nume arată îndelung popas prin Moldova, au devenit mai catolici decât papa. S-au maghiarizat aproape cu totul, rămânând catolici. Biserica lor e unul din monumentele cele mai frumoase din Ardeal. Pe dinlăuntru e spaţioasă, luminoasă, cu trei largi bolte sprijinite pe mănunchiuri de coloane simple, cu capiteluri, bogat sculptate. În biserică se află o adevărată comoară, închisă în capela mică din stânga altarului. E un tablou de Rubens, de dimensiuni destul de mari pentru a avea valoare. Reprezintă scoborârea lui Hristos de pe cruce. Poartă caracteristica bunelor tablouri ale lui Rubens, prin contrastul dintre paloarea cadavrului abia înţepenit, albul pânzei pe care alunecă şi bogata coloraţie a decorului din care face parte şi Maria Magdalena, aplecându-se, îndurerată, să sărute picioarele lui Hristos.

Face să poposeşti o clipă în micul oraş chiar numai pentru acest tablou. Dar pentru noi e însemnat, din alt punct de vedere. Aici este sediul unui episcopat unit, cu dioceză atât de întinsă. Clădirea episcopală nu are a face nici cu vechea clădire din Blaj, umbrită de arbori rămuroşi, nici cu palatul din Oradea Mare. E o modestă casă cu două rânduri, cu faţa chiar în piaţă, bătută de soare şi lipită de două case vechi, după stilul lor.

Catedrala românească, în schimb e nouă, în stil bizantin, cu măreaţa cupolă înaltă la mijloc. Nici interiorul nu este prea mult deosebit, cum e la cea de la Baia Mare bunăoară, a bisericii ortodoxe, bătrânească. Lumina vine prin multe ferestre, ca să dea o atmosferă de sinceritate, ceva din spaţiul larg al plaiurilor de munte. Catapeteasma e mică, lăsând să se vadă inscripţia de sub bolta altarului: «Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Sabaot». Numai amvonul, susţinut de stâlpi mărunţi, dar fără baldachin, cât mai aduce aminte de influenţele străine. Două frumoase sfeşnice de lemn în faţa altarului şi mai ales buchetul de flori de pe măsuţa din mijlocul bisericii, te fac să te simţi mai acasă, decât în alte biserici greco catolice.

Când ai ieşit din biserică, nu ţi-e strânsă inima de prea marea înstrăinare sufletească, prin care s-a căutat să se ridice zid de despărţire între români.

Speranţa îndreptării trecutului creşte, când treci prin faţa Academiei teologice, şi mai ales când eşti lângă frumoasa clădire a liceului, izvor de regenerare naţională. Ai ajuns în cartierul puţinelor clădiri mari, căci în faţă e şi judecătoria, iar mai încolo, cetatea şcolii de corecție, păstrată neatinsă în toate, aşa cum era pe vremea când găzduia răufăcători. E un corp întreg de clădiri, împrejmuit, cu ziduri înalte, cu şanţuri adânci, pe fundul cărora însă e covor de flori şi arbori fructiferi. Nu păşeşti fără fiori printre clădirile diferite din interior, căci dacă nu vezi figuri cu căutătura aspră, hainele copiilor sunt la fel, din păcate, cu ale ocnaşilor. Pe lângă ateliere diferite, în care-şi trec zilele copiii anormali, victimele în bună parte a caracterelor moştenite, sunt păstrate şi celulele, cu zăbrele de fier la uşi şi ferestre. Castelul e vechiul zidit de episcopul Martinuzzi, guvernatorul Ardealului din veacul al XVI-lea, cu adăugiri de pe vremea lui George Racoți în veacul al 17-lea. Partea cea mai mare e mai nouă, de veacul al 18-lea, fiind şi aripi chiar din preajma războiului.

Se mai păstrează încă vechea capelă, în care puternicul episcop îşi făcea rugăciunile: o icoană din altar cuprinde şi chinul de pe vremuri al castelului. Ţi se arată întunecata încăpere mică, unde se zice că a fost omorât Batori, aliatul turcilor. Sunt pagini vii din trecutul zbuciumat al Ardealului. N-au fost rupte şi azvârlite vântului, ca dincoace de Carpati, ci lor li s-au lipit clipele următoare, îmbinându-se într-un tot, care nu poate rămânea banal.

Podoaba Gherlei o face însă apa Someşului. Pe malurile lui e gâlgâitoarea verdeaţă din frumosul şi întinsul parc cu arbori stufoşi, dar şi cu cuiburi înflorite. Tot pe malul lui e îmbelşugata şi sistematica grădină de legume, în care lucrează copii de la şcoala de corecție.

În piaţa cu grămezi de harbuz dogoreşte soarele, vântul de stepă ridică nori de praf care te orbeşte. La doi paşi, trecând un podeţ, curge lin Someşul, iar umbra parcului, din care dai în câmpul cu ogoare, te înviorează, răcorindu-te. E minunea naturii.

text reprodus din ziarul Viitorul, nr. 5029/7.12.1924