Povestiri din Gherla (17): Ingerul păzitor

Clujeanul Aurel Baghiu a scris o carte în două volume, intitulată „Printre gratii”, apărută, din lipsa fondurilor, într-un tiraj confidenţial, sau cum spune autorul „doar pentru prieteni”. In aceste volume, Aurel Baghiu dezvăluie şi povestea cu adevărat senzaţională a unei adolescente care, pe vremea când lotul studenţilor „contrarevoluţionari” era închis la Gherla, a venit pe neaşteptate şi cu mult curaj în ajutorul lor şi al familiilor lor.

foto: fisa matricolă penală a Gertrudei Bader, în care se menţionează că a fost arestată pentru „uneltire” şi condamnată pentru că „a semnalat prin semne morse la deţinuţi evenimentele politice”. (foto: crimelecomunismului.ro)

Cu acordul autorului, ziarul România Liberă a preluat fragmentele lămuritoare sau, după caz, a rezumat, unele întâmplări petrecute la Gherla.

***

Surpriza din cimitir

„…Revin din nou la celula 53, în acea memorabilă zi de Paşti” , scrie Aurel Baghiu. „Hotărât să nu privesc afară din celulă, cei doi tineri observatori, Schuster Peter şi Nekel Stefan, m-au chemat de mai multe ori să văd pe cineva în cimitir care, după părerea lor, venise pentru cineva din închisoare. Am refuzat, spunându-le că nu vreau să mă uit afară, afimand că nu cred că cineva şi-a găsit să vină la închisoare în prima zi de Paşti… Mai târziu, ei insistând, spunându-mi că persoană din cimitir e o fetiţă şi lor li se pare foarte „suspectă”, m-am dus la fereastră. Privind printre gratii, am văzut o fetiţă pe aleea principala stand ghemuită jos şi, cu ceva în mâna, săpa şi aranja un mormânt vechi, înţelenit. Alături era un buchet mare de flori. Pe o banca alăturată era aşezat un pardesiu şi o sacoşă. Nu se mai afla nici o altă persoană în tot cimitirul.(…) Când a terminat, s-a ridicat în picioare, cu faţa spre închisoare… şi din întâmplare a privit chiar spre fereastră celulei noastre, scuturandu-şi mâinile de ţărână… În acel moment am crezut că explodez. Fetiţă nu era altă decât însăşi Mioara, prietena mea şi iubita mea Mioriţa – cum o dezmierdam eu. (viitoarea lui soţie n.r.) Atunci abia observ că pe cap purta baticul de mătase, galben cu marginile albastre, pe care totdeauna când treceam prin gara Cluj, îl avea pe cap pentru a o putea repera din vagon la apropierea trenului de peron. Îi recunosc îmbrăcămintea, buclele specifice care-i încadrau faţă creolă, frumoasă. Prima mea reacţie a fost să arunc oblonul ce masca geamul. Ca o maimuţă agilă în cuşca ei, am sărit sus pe gratii încercând să privesc peste oblon, dar nu se putea vedea…”

Colegii de celulă, crezând că Aurel are halucinaţii, l-au prins şi l-au legat. El însă i-a rugat să privească atenţi, fiindcă este Mioriţa lui dragă, pe care mulţi o cunoşteau dintr-o excursie a studenţilor organizată cu o vară înainte de arestare. Apoi l-au dezlegat şi ca Mioriţa să înţeleagă că au văzut-o, fraţii Baltres, Adrian Ianulis şi Marcel Petrişor l-au strigat cu voce tare, iar el s-a strigat pe sine cu mâinile făcute pâlnie, la ferestra: „Aurel”. Apoi a cântat o romanţă cunoscută de Mioara, colegii de celulă păzind bine uşa pentru a nu da peste ei caraliul de serviciu.

Între timp, Mioara se aşezase pe o bancă şi-a început să mănânce, în cimitir au venit şi nişte fetiţe îmbrăcate în port unguresc, Mioriţa s-a mai plimbat prin cimitir, având grijă să nu privească ostentativ spre geamurile închisorii.

Aurel a pus pe scândurica oblonului o batista cu marginile albastre – trimisă chiar de Mioara, într-un pachet – chipurile -, la uscat, dar între timp, un paznic şi apoi un soldat, au venit şi-au legitimat-o. Ea a arătat florile de pe mormânt şi într-un târziu s-a retras, fără urmări grave pentru ea…

Apoi „vizitele” la cimitirul din faţă închisorii s-au înmulţit. A venit şi soţia preotului reformat, Dobre Jeno, profesor de istoria religiilor la universitatea „Bolyai”, iar după patru săptămâni, Mioriţa a apărut din nou, însoţită de un domn care, în cele din urmă s-a dovedit a fi tatăl unui alt coleg, Caius Muţiu, ambii plimbându-se pe şoseaua din faţa închisorii. Deţinuţii însă i-au reperat şi semnalul cu batistele, una albastră şi una maro.

Enigma acestor vizite o cunoşteau: „o fetiţă de 14-15 ani, cât apreciam noi – scrie Aurel Baghiu -, cea pe care o vedeam printre gratii aproape în fiecare zi plimbându-se pe şoseaua Cluj-Gherla-Dej, pe porţiunea din preajma închisorii, fie pe jos, fie pe bicicletă. Era pe atunci elevă şi o vedeam zilnic când venea de la şcoală. Locuia cu părinţii ei, vis-a-vis de cimitirul catolic, care se află lângă zidul închisorii înalt de circa trei metri, pe care se aflau prepeleacurile cu sentinele înarmate, cu reflectoare puternice şi cu sisteme de apărare.”

Îngerul păzitor

„Îngerul păzitor” i-am spus noi, studenţii timişoreni, care asistaserăm, de după gratii, la apariţia acestei fetiţe pe şosea, îndată după intrarea „eroinei” noastre – Mioara – în cimitir. Această frumoasă fetiţă (nălucă) apărea pe şosea cu bicicleta, făcând semne cu batista spre închisoare, expunându-se nonşalant unui grav pericol.(…)

Caraliul ce urmarea din celulă noastră, printre gratii, toată scena, a putut fi uşor derutat, mai ales că avea proba concretă cu batista lui Wili şi declaraţiile lui când a fost scos afară din celulă, recunoscând că făcea semne la o fetiţă de pe şosea, pe care şi caraliul o văzuse. Spuneau băieţii că numai Dumnezeu a trimis-o atunci pe frumoasă fetiţă (Grety – cum am aflat, după 43 de ani că se numea, sau Gertrud Bader)…

Anii au trecut şi cu toate eforturile de exterminare a deţinuţilor politici, prin înfometare, munci istovitoare, bătăi nemiloase, lipsa unei asistenţe medicale etc., unii, printre care şi lotul Timişoara, au fost eliberaţi după ispăşirea pedepselor primite, şi, desigur, după anii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

Se părea că toate au fost uitate, fiecare şi-a continuat rostul în viaţă, Aurel Baghiu a devenit inginer la una dintre întreprinderile de faima din Cluj, „Farmec”, s-a căsătorit cu Mioara, cu care are un fiu, azi bărbat de nădejde, în timp însă şi-a pierdut soţia iubita… şi aşa, an de an, a ajuns la 1989, purtând în suflet acea ură împotriva comunismului, ură purtată nealterat de la faimosul an 1956, când alături de alţi colegi, s-a pus în fruntea mişcării studenţeşti.

Măcinată de timp se părea că şi imaginea fetiţei din acei ani 1957-1958 s-a estompat, uneori chiar până la uitare, mai ales că persoana ei s-a mistuit fără urme. Si, iată, o surpriză de proporţii a adus-o, anii trecuţi, din nou în actualitate.

Pe scurt, sosind la Cluj din Germania, unde locuieşte de mulţi ani, a acordat un interviu unui ziar local, interviu despre care a auzit Aurel Baghiu. Astfel că, precipitat, a căutat-o imediat la telefon şi găsind-o, s-au întâlnit, fiind pentru prima oară faţă-n faţă, cuprinşi de o bucurie neţărmurită, fiecare având ce povesti. Aurel Baghiu a avut chiar iniţiativa s-o invite la asociaţia din Cluj a foştilor deţinuţi politici, că să asculte şi aceştia povestea ei.

Începutul…

„Poate şi poziţia geografică a locuinţei noastre, dar şi o sensibilitate a sufletului meu, ori poate un destin rezervat (hărăzit) mie a contribut la ceea ce s-a petrecut atunci…demult…” şi-a început Grety povestirea. Cam prin clasa a VIII-a, deci la 12-13 ani, am remarcat că treceau convoaie cu deţinuţi, unii cu lanţuri la picioare, păziţi straşnic de militari înarmaţi şi cu câini lup ţinuţi în lesă. Toţi erau introduşi în acea clădire mare, căreia i se spunea în Gherla „Casa galbenă”. Alteori, noaptea, treceau convoaie de maşini, unele (cele din urmă) cu ostaşi înarmaţi, în timp ce la colţul străzii ce ducea spre închisoare, stăteau de pază alţi soldaţi înarmaţi.

De multe ori îi auzeam pe părinţii mei compătimindu-i pe deţinuţi şi oftând, spunând de multe ori că aceşti oameni sunt nevinovaţi, că probabil au avut alt destin, dar au vrut să schimbe ceva în ţara acesta. Niciodată părinţii mei nu spuneau nimic deschis. Dar un copil simte şi înţelege ceea ce nu vorbesc părinţii…

Pe lângă toate acestea, vedeam de sărbători, în special de Crăciun, cum grupuri de tineri, pe înserat, se adunau şi porneau la colindat la prieteni şi cunoştinţe ori rude şi cum miliţienii (oamenii legii) îi împrăştiau şi urmăreau să-i împiedice să-şi manifeste sentimentele pe care le aveau…

În aceleaşi seri de Crăciun, când soseam acasă, auzeam dinspre închisoare un zumzet că de albine, mai înfundat sau mai puternic, colinde frumoase, cântate solo sau în cor. In acelaşi timp, de pe zidurile închisorii auzeam urletele soldaţilor: „Linişte, bandiţilor! Cristoşii mamii voastre de bandiţi!” Dar glasurile deţinuţilor se înteţeau şi mai mult. Era sfâşietor! (…)

În timpurile acelea am rămas cu o foarte puternică impresie. Nu puteam trece spre casă să nu privesc spre închisoare şi, aproape în fiecare zi, treceam de casă şi făceam cu mâna sau cu o batista. Nu ştiu de ce, aveam impresia că din celule eram privită de deţinuţi. Astfel că am început să merg cu bicicleta pe porţiunea cât era lungimea închisorii, făcând semne către ferestrele de la etajul II şi III, de unde mi se răspundea printre jaluzele, cu batiste.

De întâmplările acestea nu puteam face mare tam-tam. Mă feream şi de părinţi şi de Monica, verişoara mea şi de părinţii ei.

În toamna anului 1956 am plecat la şcoală la Oradea, unde aveam o rudă apropiată, ca să mă îndepărtez de Gherla şi de închisoarea ei care parcă mă obseda. Stiam că acolo zăceau sute de oameni nevinovaţi, dar pentru un gând sau o idee, ori un sentiment ce nu era pe placul autorităţilor comuniste, cum am înţeles că se numeau. Si asta parcă ştia toată lumea…

În decembrie 1956 am sosit în vacanţă acasă. Venea Crăciunul. Ningea cu fulgi mari de zăpadă. Am avut musafiri. Masă mare. Brad împodobit. Cadouri sub brad. De afară se auzeau colindătorii. Au venit şi la noi. Am uitat de închisoare… La un moment dat am deschis geamul. Deodată am auzit colinde cântate dinspre închisoare. Imediat am trecut în acea stare sufletească de milă şi durere şi m-am gândit: „Vai de mine, e Crăciunul… Noi aveam de toate şi ne veselim în sânul familiei. Ei, săracii, departe de casă lor şi de cei dragi lor, stau după gratii”.(…) Am ieşit urgent din casă şi am trecut pe şosea de vreo două, trei ori, în sus şi în jos. Dinspre închisoare se auzeau multe colinzi. De pe ziduri se auzeau strigătele sentinelelor: „Tăceţi mai bandiţilor”! Atunci am venit repede acasă. Simţeam că trebuie să fac ceva pentru oamenii din închisoare. Am luat iute nişte ziare vechi, le-am făcut sul, am luat o brichetă şi am plecat înapoi în stradă.(…) Am aprins pe rând ziarele, iar când ardeau mai bine le aruncăm în sus, ca într-o joacă. Sentinelele de pe zid m-au văzut. S-a aprins o lampă puternică, care m-a prins în rază ei de lumina. M-am întors spre casă… Mă urmăreau cu farurile… M-am gândit: „Acum, dacă întru în curte, mă pot depista.” Aşa că am trecut mai departe, pînă nu m-au mai putut lumina, intrând în unghiul mort al reflectoarelor lor.

M-am întos din nou spre casă. Atunci, înainte de a ajunge la poartă noastră, din întuneric au apărut vreo doi soldaţi, care s-au repezit cu gură spre mine: „Ce semne faci aici? Să pleci imediat acasă că te arestăm! Imediat!” Eu: „Ce, n-am făcut nici un semn! Am aruncat lumini spre cer că uite ce stele frumoase sunt. Le-am făcut semn stelelor!” Stele nu se vedeau pe cer, căci erau nori şi ningea frumos. Le-am aprins şi lor nişte ghemotoace de ziare pe care le aveam în mâna. Ei: „Ce, eşti nebună? Uite, pe aici trec copii, vrei să le dai foc?! De unde eşti? Unde locuieşti?” Am răspuns: „De aici. Locuiesc lângă liceu”. „Să pleci imediat acasă!”

Ei au plecat. Probabil că au crezut că sunt o elevă cam într-o ureche şi mi-au dat pace. N-am plecat spre casă, să nu mă urmareasa şi să mă depisteze unde stau. Am plecat spre liceu, apoi am venit şi am intrat în casă şi n-am mai ieşit, gândindu-mă că ar fi riscant.

A două zi am deschis geamul şi am văzut la majoritatea celulelor, prosoape, batiste sau alte obiecte. Am închis geamul şi m-a gândit: „Oare batistele acelea fluturau pentru mine?! Sau era cineva pe stradă?! Am deschis din nou fereastră şi am scuturat un cerceaf. În clipă aceea zeci de batiste au apărut brusc la geamurile celulelor, fluturând printre obloane. Îmi era clar că semnele erau pentru mine. Am gândit din nou că trebuie să fac ceva pentru ei. Dar ce? Nu cunoşteam pe nimeni. Aş fi vrut să-i încurajez, să le spun că într-o zi va fi bine. Mă gândeam că sunt flamanzi, că nu au medicamente, că nu ştiu nimic despre familiile lor, despre ce se întâmplă în lume. Aş fi vrut să-i îmbărbătez.(…) Am ascultat colindele lor. Erau altfel cântate decât le ştiam eu.

Un morse original

Au trecut aşa câteva zile şi, într-o zi, deschizând geamul, am văzut printre jaluzele un steag alb, cu nişte semne ordonate. Am văzut: punct, linie, linie, punct, linie. Am luat o coală mare de desen şi am scris cu cărbune, cu linie groasă, că ei să poată vedea: „CE SUNT SEMNELE ACELEA”? A două zi au afişat printre jaluzele: „ALF.MORSE”. Am luat un caiet şi am început să notez. Dar până notăm o linie sau un punct, ei treceau mai departe, iar eu nu priveam şi nu pricepeam nimic. Stiam că alfabetul Morse se foloseşte la poştă, la C.F.R. Am mers la poştă şi m-am interesat acolo. Un domn m-a întrebat de ce mă interesează. Am răspuns că pentru cultura mea generală. M-a apostrofat şi mi-a spus : „Vezi fetiţă , dacă n-ai învăţat la şcoală?! Acum îl ştiai!” Am căutat în manualele de fizică, dar n-am găsit nimic. Pentru mine devenise o obsesie. Până la urmă, de la un CFR-ist, impiegat de mişcare, am aflat. L-am scris şi l-am învăţat.(…) Ei (deţinuţii n.n.) transmiteau cu două ştergare: unul cu punct negru (mare) şi altul cu o linie (groasă). Când terminau un cuvânt, scoteau o linie verticală. Am făcut şi eu pe o coală de hârtie, cu grafit, o linie groasă şi pe alta un punct mare.

Când transmiteam stăteam cu fereastră deschisă, dar trebuia să mă feresc de trecători şi santinele. Ceea ce făceam eu, îmi dădeam seama, era foarte periculos. Mai ales când m-au rugat să le transmit ştiri politice. Am convenit să transmit cu perdeaua. Adică: un punct – trăgeam colţul de sus al perdelei: o linie, trăgeam colţul de jos; când terminam cuvântul, scuturam perdeaua de mijloc. În felul acesta puteam transmite şi cu fereastra închisă, iar eu le citeam transmiterile tot cu geamul închis, cu perdeaua trasă într-o parte. În felul acesta puteam transmite şi cu fereastra închisă, iar eu le citeam transmiterea tot cu fereastră închisa, cu perdeaua trasă într-o parte.

Pentru mesajele lor, pentru familiile şi adresele la care trebuia să le transmit, mi-am deschis un caiet în care notam totul. Ulterior, tot ce îmi notasem acolo, am transcris în alt caiet, cu o scriere cifrată, primul aruncându-l în foc, gândindu-mă că, dacă Doamne fereşte, mă prinde, să nu poată citi ce am notat.

Am început să transmit cărţi poştale ilustrate la adresele soţiilor unora dintre deţinuţii politici, în care le anunţam să vină la Gherla, la cimitirul catolic, în capela, pentru a afla ştiri de la Nelu, Nicu, Vasile (…) Semnam: părintele Prater. Aceste cărţi poştale le puneam la poştă din Dej sau Huedin. Le stabileam data la care să vină, ora, să fie îmbrăcate în negru şi să aibă trei flori galbene în mâna stânga. În ziua respectivă trimiteam pe verişoara mea la capelă, să vadă dacă există o doamna în negru acolo. (…) Apoi mergeam la capela din cimitir şi dacă femeia avea trei flori galbene în mâna stânga, o instruiam să meargă să pună flori la mormânt, să nu se uite la închisoare, să se ferească de paznicul cimitirului, căci soţul o va vedea printre jaluzele. (…)

Eram fericită când am văzut că pot să fac ceva pentru ei.(…) Am început să-i îndrăgesc căci ştiam că sunt numai deţinuţi politici, în fond oameni de valoare, nu pungaşi. Mă îngrozeam când am aflat ce condamnări mari aveau: 8, 10, 20 de ani sau M.S.V (muncă silnică pe viaţă). Îmi notăm tot ce discutam (prin morse n.n.) cu ei în acel caiet, cu un alfabet (cifru) inventat de mine, căci îmi era frică, nu cumva mama sau tata să-l găsească şi să se sperie de ce precupări aveam.

Nu m-am mai întors la şcoală la Oradea, m-am transferat la Gherla, la seral, ca să am mai mult timp să mă ocup de comunicarea cu deţinuţii politici.

Faţă-n faţă cu duşmanul

Povestind cum în vara lui 1958 se întorcea de la Arad, de la bunici, cu gândul să oprească şi la mătuşa ei din Oradea, Grety a avut surpriză să călătorească în acelaşi compartiment cu doi tineri, bine îmbrăcaţi care, prinşi de o vervă veselă, prefăcută, i s-au adresat: „Domnişoară, sărut mâinile, aţi fost la bunici. Cum v-aţi petrecut vacanţă ?!”. Pentru Grety, faptul că ştiau că a fost la bunici, i-a spus totul: era urmărită. Apoi şi-a dat seama că i-a mai văzut cei doi şi în gara Aradului. Dar a jucat teatru, a făcut-o pe vesela, le-a oferit fructe şi, după un timp, sub pretexul că dorea să afle când are tren spre Cluj-Gherla, şi-a lăsat acolo coşul cu fructe şi, în gara Oradea, a sărit din vagon pe partea opusă peronului, a fugit repede, a luat un taxi şi dusă a fost până în cartierul unde locuia mătuşa ei.

Numai că, după un timp, a reapărut şoferul de taxi care o adusese şi i-a explicat, speriat, că toată gara e întoarsă pe dos, că securitatea şi miliţienii întreabă şi caută o faţă blondă, drăguţă, tânăra, cu un geamantan şi o sacoşă. Soferul a recunoscut că a fost şi el interogat, le-a spus că într-adevăr a transportat o asemenea fată, dar că a lăsat-o în centru, lângă teatru… Negăsind mătuşa acasă, Grety a lăsat bagajul la un vecin şi a plecat la gara cu mâinile goale, păcălindu-şi din nou urmăritorii.

Dar liniştea n-a durat mult, căci ajunsă acasă, s-a pomenit într-o noapte cu miliţienii peste ea, iar după o prechezitie radicală au luat-o cu caiete cu tot, spre spaima părinţiilor, care nu înţelegeau nimic.

Au urmat anchetele la securitatea din Gherla, apoi din Cluj, caietele ei au fost descifrate şi totul a fost dat pe faţă, aşa încât drumul spre Tribunalul Militar din Cluj a fost scurt, acesta condamnând-o la şapte ani de de închisoare.

La început a fost încarcerată la Gherla, apoi la Miercurea Ciuc. Era cea mai tânăra deţinută, avea 17 ani şi era înconjurată cu multă prietenie ocrotitoare de deţinutele de acolo. Apoi, după doi ani, a fost graţiată pe baza unui memoriu făcut de avocatul său, care menţionase că era minoră şi nu reprezintă nici un pericol pentru statul român.